Articol de Beatrice Galațanu
Disclaimer: Articolul de față nu își propune să ne învețe cum să navigăm sau să gestionăm un mediu toxic la job. Cu ajutorul acestui text, îmi doresc să aduc în atenția colectivă o perspectivă despre cât de nociv poate fi arătatul cu degetul, fără să oferim și soluții.
În ultimii trei ani am observat din ce în ce mai des că spațiul LinkedIn a devenit o scenă a indignării. Postările care încep cu: „organizațiile sunt toxice”, „managerii sunt abuzivi”, „angajații sunt exploatați”, “HRii sunt nepregătiți”, atrag mii de like-uri, comentarii și polarizează. E clar o nevoie firească a noastră de a semnala disfuncționalitățile și derapajele din organizații (de stat sau private). Și e bine că există un spațiu, fie sub anonimat pe Reddit, fie public pe LinkedIn, în care putem să ne spunem oful. Și îmi place să cred că cei care semnalează aceste lucruri în postările lor, pornesc de la o responsabilitate pe care simt că o au față de cei din jur și că astfel cred ei că îi protejează pe cititorii lor de toxicitate.
Însă dincolo de aceste reacții emoționale imediate pe care le avem când scriem sau citim astfel de postări, merită să mergem mai departe de like-urile și comentariile oferite și să ne întrebăm:
- Care este impactul real al acestor postări?
- Schimbă ele cu adevărat ceva în percepția mea despre lumea din jur?
- Sau doar îmi validează frustrările și mă lasă suspendat(ă) într-un cerc al neputinței?
- Sunt oare toți managerii din companii toxici?
- Câți colegi sunt toxici până să spun că toată compania este toxică?
- Ce înseamă real “să fii toxic”, cum se traduce asta în comportamente și acțiuni?
Am urmărit acum ceva timp un webinar online despre leadership și a fost dată ca referință cartea Think Again a lui Adam Grant. Și am rezonat cu ce a spus: „Critica fără empatie sau soluții e o formă de vărsare a frustrării, nu de leadership”. Cred că mai mulți dintre noi știm că adevărata putere a unei postări în social media vine din capacitatea ei de a deschide drumuri, nu de a închide conversații. Pentru că dacă decidem să rămânem blocați în etapa de „uite că nimic nu merge”, riscăm de fapt să încurajăm doar frustrarea colectivă și nu să generăm o schimbare reală.
Am citit câteva studii importante despre impactul acțiunilor și cuvintelor noastre (*vezi la final de articol recomandarea de carte), care susțin ideile de mai sus și credința mea că noi oamenii nu creștem deloc prin rușine, ci prin învățare constructivă.
Scared Straight a fost un program gândit de un antrenor din SUA care a mizat pe frică și rușine pentru a schimba comportamentele copiilor și adolescenților cu risc crescut de delincvență. Todd Walker, deși extrem de bine intenționat, a crezut că arătându-le tinerilor că pot să ajungă în închisori sau decedați, va avea un impact pozitiv asupra comunității și copiii vor decide să nu recurgă la violență. Sub o formă, mesajul transmis era „Uite cât de rău poți ajunge dacă nu te schimbi!”. Însă programul gândit de Todd, cu vizite la închisori sau la morgă, nu le oferea tinerilor nici o cale internă de reconstrucție a identității. Acestor adolescenți nu li s-a oferit o poveste nouă despre cine pot deveni, ci doar o etichetă a cine sunt deja, spusă de alții.
Cred că la fel se întâmplă și cu discursurile despre organizații și oameni. Dacă tot ce facem este să arătăm cu degetul și să acuzăm, fără un cadru educativ sau propuneri de soluții, nu facem decât să cimentăm exact problemele pe care vrem să le combatem. Criticile generalizatoare de azi le spun angajaților sau managerilor „Uite cât de răi sunteți ca sistem!”. Și fără o invitație la reflecție, învățare sau acțiune, mesajul rămâne la fel ca în programul Scared Straight: „Ești parte dintr-o problemă fără ieșire.” Pentru că o critică fără propunere de acțiune poate avea un efect invers: creează cinism și neîncredere („toate organizațiile sunt la fel”), normalizează pasivitatea („nu are rost să mai încerc”) și sabotează inițiative autentice de schimbare, prin faptul că pune totul sub umbrela generalizării.
Așadar în astfel de vremuri, educația în gândire critică devine un antidot împotriva discursurilor simpliste și a etichetelor periculoase. Admit că este esențial să identificăm și să recunoaștem nedreptățile și disfuncționalitățile în societate, în companii. Însă fără un cadru educativ, constructiv, fără soluții sau propuneri de acțiune, ajungem să perpetuăm doar o formă de descărcare emoțională publică care are efecte negative (precum știrile de la ora 5).
Mi-ar plăcea să văd în online mai mult discernământ atunci când postăm. Și să ne întrebăm cu toții, indiferent dacă suntem cei care am creat postarea, sau cei care dăm like, share sau comentăm: Pe cine ajută de fapt această informație? Este ea cu adevărat valoroasă pentru publicul meu și oferă soluții pentru dilema, problema ridicată? Și dacă nu oferă acțiuni concrete, atunci haideți să cerem noi soluții. Pentru că nu orice postare care stârnește emoție oferă de fapt și valoare.
Așadar, când toxicitatea vine peste noi, ce este de făcut?
Primul pas ar fi să ne accesăm rațiunea și să ne întrebăm cum ne ajută această informație. Să (ne) adresăm întrebări, să aflăm din ce și din câte surse vine informația către noi, câți oameni au validat-o și cum am putea să contribuim cu sens pentru ceilalți.
Ca primă soluție, vă invit să citiți *cartea “Redirect – Chaining the story we live in” a lui Timothy D. Wilson. Pe mine m-a ajutat să-mi schimb narativul și să înțeleg cât impact au cu adevărat cuvintele și cum pot găsi sau genera soluții care cu adevărat ajută.
